Despre ocrotitori
Icoana Hramurilor
Aici veți găsi date pe care istoria bisericească le-a consemnat reconstituind viețile celor ce ne sunt ocrotitori:
- Sfinții Apostoli Petru și Pavel, cu prăznuirea la 29 iunie,
- Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena, cu prăznuirea la 21 mai,
- Drepții Ioachim și Ana, cu prăznuirea la 9 septembrie.
Cunoașterea vieții, trăirii și mântuirii lor ne vor fi fiind nouă, fiii lor duhovnicești și următori credinței, icoane vii și cărare de urmat în hățișul vieții. Să fim atât de mari mărturisitori ca Sfinții Apostoli, atât de binefăcători celor mai mici ai noștri ca Sfinții Împărați, și atât de blânzi, smeriți și plini de nădejde ca Drepții și Dumnezeieștii Părinți am împlini toată Legea și toți Proorocii, iubind pe Dumnezeu din toată inima noastră și cu tot cugetul nostru și din toată vârtutea noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine.
Cunoscându-ne Părinții vom ști și ce ne pot oferi și ce putem noi să le cerem.
Icoana Sfinților Apostoli, de pe catapeteasmă
Viața și activitatea Sfântului și întru tot lăudatului Apostol Petru
Sfântul, slăvitul şi întru tot lăudatul Apostol Petru
viaţa, nevoinţele şi pătimirea
29 iunie
Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, trebuia să-şi câştige hrana casei sale din osteneala mâinilor, ca să hrănească pe femeie, pe copii, pe soacră şi pe bătrânul său tată, Iona. Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deşertăciunile şi gâlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducându-se la Sfântul Ioan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Andrei, auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul nostru Iisus Hristos, a lăsat pe Ioan şi s-a dus în urma Lui cu un alt ucenic al Botezătorului Ioan. El singur a întrebat pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, zicând: Învăţătorule, unde locuieşti? Domnul le-a răspuns: Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dânsul ziua aceea.
A doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tâlcuieşte Hristos! Apoi, l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuieşte Petru. Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând cu adevărat că este Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtând încă grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise. Aceasta au făcut-o până ce amândoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
După ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni. Dar ce fel de vânători a vrut Domnul să-i facă pe ei? Aceasta a arătat-o la vânarea peştelui. Căci, intrând în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la acea poruncă, Petru a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar acum voi arunca mreaja după cuvântul Tău.
Făcând aceasta, a prins mult peşte, încât se rupea şi mreaja de mulţimea peştelui. Aceasta era mai înainte închipuire a pescuitului cel duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului avea să vâneze multe popoare la mântuire. Văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt eu! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de vânarea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit aceşti peşti spre moarte”.
Din ceasul acela, Petru s-a făcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Domnul îl iubea pe el pentru dragostea inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă prin venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala frigurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Noaptea, când Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflându-L, i-a zis: Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele cele dulci ca mierea; fiind singur văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire. Căci, precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mântuire.
Venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi: Cine zic oamenii că sunt? Şi i-au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat: Dar voi cine spuneţi că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Şi a lăudat Domnul acea mărturisire a lui zicând: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sângele nu ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul lui, ca să-i dea cheile Împărăţiei cerului.
Petru, având dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de patimile Domnului, Îl oprea din neştiinţă, zicând: Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întâmple Ţie acestea! Aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece pentru aceasta venise El, ca prin pătimire să răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; că, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul: Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor şi-I urma Lui mai mult, cu toată osârdia. Şi, când mulţi dintre ucenici nu reuşeau să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau: Aspru este cuvântul acesta, deci, cine poate să-l asculte pe el?; apoi s-au îndepărtat de Domnul. Şi a zis Domnul celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci, Simon Petru, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut, că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu.
O osârdie şi o credinţă ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă; căci, ieşind Petru din corabie, umbla pe apă ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era desăvârşit în credinţă, văzând vântul cel tare, s-a temut şi, începând a se afunda, a strigat: Doamne, mântuieşte-mă pe mine. Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu Ioan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând: Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug umblând, v-am spus puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că, luând de la Dumnezeu Tatăl cinstea şi slava glasului celui ce a venit în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am crezut pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.
Când Domnul S-a apropiat spre patima Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând: Doamne, gata sunt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul; căci, scoţând sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în cea de trei ori lepădare de Domnul, însă prin adevărata pocăinţă şi prin amară tânguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi, a vedea pe Hristos după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca: Adevărat este că S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Sfântul Pavel scrie tot aşa, zicând: „S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru, apoi celor unsprezece”. Văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci cea mai dinainte lepădare de trei ori, a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi s-a pus de Domnul păstor al oilor celor cuvântătoare şi i-a dat în mâini cheile Împărăţiei cerului.
După înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaalese, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea uşilor bisericii, care se numea „Frumoasă”; şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Atunci îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi de bucurie striga şi umbla. Apoi, a intrat cu ei în biserică şi umbla sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos, ca la cinci mii de bărbaţi. Pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. În Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănog, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.
În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile şi cuvântul lui erau făcătoare de minuni, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânşii. Când împăratul Irod şi-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, şi pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu lanţuri de fier; atunci îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mare apostol a deschis neamurilor cel dintâi uşa credinţei, botezând în Cezareea pe romanul Corneliu Sutaşul, arătându-i-se mai întâi vedenia mesei lăsată din cer, cu târâtoarele cele cu patru picioare şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănânce, zicându-i ca, pe cele ce Dumnezeu le-a curăţit, el să nu le numească spurcate. Acesta este semnul întoarcerii neamurilor către Hristos. Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfântul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd stând în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.
Aceste şi multe alte fapte ale Sfântului Petru, se află scrise pe larg în Sfânta Evanghelie şi în cartea „Faptele Sfinţilor Apostoli”, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici. Iar nevoinţele şi ostenelile lui, pe care le-a răbdat propovăduind pe Hristos, Sfântul Simeon Metafrast le povesteşte astfel.
Sfântul Petru s-a dus din Ierusalim în Cezareea lui Stratonic şi din acei presbiteri care urmau după Dânsul punându-le episcop, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punându-le episcop, a plecat în Virit, (Beirut) şi în Vivli. Punînd şi acolo episcop, s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din Tripolia Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în insula ce se numea Antara. De acolo s-a dus în Valania în Pont şi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, întărind Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi, s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascunsese Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Apoi, Simon Magul, a fugit din faţa lui Petru în cetăţile Iudeei. Deci, Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop în Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pancratie la Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei. De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat pe un mort cu rugăciunile lui; şi, învăţând pe mulţi şi botezându-i, le-a făcut biserici şi, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, Claudinopoli Onoriadei, Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, silindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, Capadocia şi Siria şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la Dânsul spre cercetare, Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni: După trei ani m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru şi am petrecut cu Dânsul cincisprezece zile.
În acest timp, după ce a aşezat punerile legilor celor bisericeşti, fericitul Pavel s-a pus pe lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, s-a dus în Sinaid, cetatea Frigiei. De acolo s-a dus în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor, care, după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim, unde i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă ca cu limba ta să se lumineze Apusul şi Eu voi fi cu tine”.
Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăjitoresc întuneca minţile multora. Deci, înşelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este dumnezeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, cu vrăjile sale a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie într-atât să se minuneze, încât i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Lui Simon, dumnezeului cel sfânt!”
De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul de mai înainte. Marele Apostol Petru, spunând fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfătuindu-se cu dânşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, unde a şi găsit pe Sfântul Pavel. De acolo s-a dus la Tars, unde a pus episcop pe Urban, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes, căruia îi zise că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon; apoi pe Apelie, care era frate cu Policarp, la pus episcop la Smirna. De aici a venit la Filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar Tesalonicenilor pe Iasona şi Corintenilor pe Sila, pe care l-au găsit petrecând lângă marele Pavel, iar la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pancratie, bărbatul cel cuvîntător.
Acolo, învăţând şi botezând pe unul, anume Maxim, şi punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduia, prin adunări şi prin case, pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător. El a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbăvit de înşelăciunea idolească. Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă şi a început să tăinuiască asupra lui răutatea sa; pentru că el socotea că este ruşine propovăduirea apostolului, prin care se biruia mândria lui. Deci, a început la arătare să se împotrivească învăţăturii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. El făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înainte şi în urma lui şi cărora le zicea că sunt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Pe şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitor de basme, care se schimba în diferite chipuri. Căci uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelând pe cei proşti. Dar marele apostol al Domnului, numai de se uita puţin de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.
Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma şi i s-a înştiinţat de acel Simon, care se numea „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă şi a mers în casa lui Simon Magul. Acolo a găsit pe mulţi stând la poarta lui şi care îl opriră pe el a intra înăuntru, Petru a zis către dânşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic”. El a pus paznici la poarta sa, ca să ştie gândurile omeneşti”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.
Câinele, mergând, cu glas omenesc a spus lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Toţi, văzând şi auzind vorbind pe câine omeneşte, s-au înspăimântat. Simon, asemenea, pe acelaşi câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Sfântul cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe pe care le-a făcut Sfântul Petru, cel mai vechi istoric grec bisericesc, Eghisipos, care a vieţuit aproape de apostoli, povesteşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără; iar maica lui plângea pentru el cu tânguire. Dar cei ce o mângâiau şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci, îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Sfântul Petru a zis lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, fiind adevărată”. Poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Poporul a strigat, zicând: „Îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Simon, apropiindu-se de patul mortului a început a-şi face vrăjile sale prin lucrarea diavolească, care îi ajuta lui şi a făcut astfel, că mortul şi-a mişcat capul. Poporul îndată a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, făcându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.
Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, până ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu vrăjile sale!” Simon, umblând mult împrejurul patului şi chemând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Sfântul Petru, ca unul ce înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, stând departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând: Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci, mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care trăieşti şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizându-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla. La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul şi s-a luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către sfinţii mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca pentru rugăciunile tale să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.
Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dumnezeu, pe Care îl propovăduieşte Petru”. Simon vrăjitorul, cu nălucirea sa făcându-şi cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul şi Învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este ruşinea şi ocara ce i s-a făcut prin cunoştinţa neputinţei sale, căci nimic nu pot vrăjile lui”.
Marcel mai zicea: „Simon, fiind liber, a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la uşă şi dezlegând acel câine, a zis către Dânsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela pe oameni cu lucrarea diavolească, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele”. Câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spunându-i cele poruncite de apostol. Eu, auzind şi văzând aceasta – zice Marcel -, am ieşit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe câinele acela i-am gonit afară. Câinele atunci, nevătămând pe nimeni, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, poruncea câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci, câinele, nevătămându-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe Dânsul, încât nici o parte a corpului nu mai rămăsese acoperită.
Poporul, văzând aceasta, striga contra lui Simon, ocărându-l şi batjocorindu-l. Astfel, l-a gonit din cetate, împreună cu acel câine. Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până ce a venit ca împărat după Claudie, Nero. Atunci, înrăutăţitul, venind înaintea lui Nero, care, cercetând despre el, a fost lăudat de cei răi, încât împăratul l-a iubit foarte mult şi l-a făcut prietenul său.
În Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi aceasta: Odată a zis că are să se lase să fie tăiat şi a treia zi are să învieze. Atunci, el a pus în locul său un berbece, făcându-l om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Sfântul, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, s-a văzut lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toţi, că nu Simon este tăiat, ci berbecul. Despre biruinţa desăvârşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci, voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi să mă înalţe la tatăl meu din cer. De acolo voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.
Vrăjitorul Simon, zicând acestea, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh, a început a zbura şi a se sui în sus înălţându-l diavolii. Poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare trupul prin văzduh. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”
Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. În adevăr, nu este altul decât Dumnezeul cel adevărat!”
Vrăjitorul căzând, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. El zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat răul şi spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă la tatăl lor, satana. Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt şi făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dânşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Împăratul Nero, aflând de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mânie şi răutate împărătească nu s-a săvârşit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast.
După moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma (Deci zadarnică este credinţa papistaşilor, căci Sfântul Petru a fost 25 de ani episcop al Romei, credinţă pe care-şi sprijină ei primatul papal), ci, luminând pe mulţi prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică şi, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, de unde, punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. De acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan (Milan) şi la Fotichin, din care, punând episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme şi aducând multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci, se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Petru, mulţumind lui Dumnezeu de aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile, punând episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors în Roma. Aici a pus episcop pe Clement, în ajutorul ocârmuirii bisericeşti, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela. Însă Clement, plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi, trăgeau căruţa cuvântului lui Dumnezeu. Deci, în Roma mulţi bărbaţi şi femei, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat cu Sfântul Botez şi astfel au îmbrăţişat religia creştină.
Împăratul Nero avea două femei frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe celelalte femei ale sale. Ele, primind sfânta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Dar el, fiind fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte necurate, s-a mâniat asupra Bisericii credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la creştinism şi la viaţa cea curată a celor două femei ale sale. Aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care îi era prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.
Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se înviforează în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, văzând Sfântul Petru lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar noaptea, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Pe când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis: Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul: Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc!
Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind pentru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul să pătimească în Roma. Deci, s-a întors iarăşi în biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte.
Sfântul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Luându-i ostaşii pe toţi, i-a dus la locul de moarte. Pe Clement, iertându-l, l-au lăsat în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul.
Astfel s-a sfârşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preamărind pe Dumnezeu, pentru că din pricina piroanelor din mâini şi din picioare, suferea multă durere şi fără de prihană şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Viața și activitatea Sfântului Slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Pavel
Sfântul, Slăvitul şi întru tot lăudatului Apostol Pavel
viaţa, nevoinţele şi pătimirea
29 iunie
Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel s-a şi numit roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. A fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise şi a fost ucenic al slăvitului dascăl Gamaliel. El avea un prieten la învăţătură, cu care împreună era ucenic, pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos şi se deprinsese bine la legea părintească, era foarte râvnitor după ea şi se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâţi şi prigoniţi. Deci, Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic şi Arhidiaconul Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele care se vărsa fără de vină a rudeniei sale, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luând putere de la arhierei şi de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii. El intra în casele credincioşilor, de unde târa pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Nu era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire şi cu ucidere contra ucenicilor Domnului, vrând ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezând în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.
Apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimântându-se, a zis: Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldului. Iar el, tremurând şi înspăimântându-se, a zis: Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci.
Asemenea s-au înspăimântat şi ostaşii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ şi deschizându-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbise de ochii cei trupeşti, începând a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci, alţii l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. În Damasc era şi Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuia în casa unui om, anume Iuda; deci, să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfântul Botez.
Atunci Anania a răspuns: Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, câte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul: Mergi fără de frică, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israil, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Aici n-a venit oare ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei? Dar iată că el mai mult se întăreşte şi tulbură pe evreii care petrec în Damasc, atrăgându-i pe dânşii către Iisus Hristos.
Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Ei străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dânşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând de sfatul iudeilor, că vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Deci, plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum despre aceasta scrie către Galateni: Nu m-am lipit de trup şi sânge, nici m-am suit în Ierusalim la apostolii cei mai înainte de mine ci m-am dus în Arabia, şi de acolo m-am întors iarăşi în Damasc; iar mai pe urmă, adică după trei ani, m-am dus în Ierusalim, ca să văd pe Petru.
Venind în Ierusalim, Sfântul Pavel se ispitea să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Sfântul Apostol Varnava, văzându-l şi înţelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar el le-a spus lor, cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc propovăduia numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umilit şi, de bucurie, slăveau pe Domnul Hristos, iar Sfântul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată, stând în biserică şi rugându-se, a rămas uimit şi a auzit pe Dumnezeu, zicându-i: Sârguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam singur acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!
După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deşi voia să mai zăbovească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de fraţi şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba despre Hristos, se porniseră spre mânie şi căutau să-l ucidă. Dar fraţii, înţelegând aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învăţând poporul cuvântul lui Dumnezeu, până ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia. Acolo, învăţând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos; numindu-i pe ei creştini. După împlinirea anului, amândoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţilor Apostoli cum darul lui Dumnezeu a lucrat în Antiohia şi cum Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim s-a veselit foarte mult. Apoi, a adus multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proorocia Sfântului Agav, care era unul din cei şaptezeci de ucenici.
Plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecând câtva timp în post şi rugăciuni, în slujba dumnezeieştii Liturghii şi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânşii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia: Deosebiţi-Mi pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânşii. Atunci ei, postind, rugându-se şi punându-şi mâinile pe dânşii, i-au eliberat, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătând insula până la Iafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemînd la dânsul pa Varnava şi pe Pavel, încerca să audă de la dânşii cuvântul lui Dumnezeu. Deci, a crezut cele grăite de dânşii. Dar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, cercând să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt şi căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului să fie peste tine şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!” Atunci, deodată a căzut peste dânsul o ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Sfântul Pavel şi cei ce erau cu el, plecând de la Iafa, au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta, afară de Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo a propovăduit pe Hristos, până ce mulţi au crezut. Iar zavistnicii iudei, au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovăduirea cuvântului. Acolo au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Ei, aflând de aceasta, au fugit în părţile Liconiei, în Listra, Derbe şi în cele din jurul lor. Acolo au fost binevestitori, căci au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Poporul, văzând această minune, şi-a ridicat glasul, zicând: Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducând tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Dar Varnava şi Pavel, rupându-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigând şi zicând: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi suntem oameni pătimaşi ca şi voi”. Apoi, au început a le vorbi despre un Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra şi învăţând, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Ei au răzvrătit şi mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţând pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici, întărind sufletele ucenicilor, i-a rugat să petreacă în credinţă şi le-a hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia şi în Persia, vorbind cuvântul Domnului şi s-au pogorât în Italia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfînt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului. Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor, câte a făcut Dumnezeu cu dânşii şi câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. După câtăva vreme, în Antiohia se făcuse ceartă pentru tăierea împrejur, între iudeii şi elinii care crezuseră. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mântui fără tăierea împrejur, alţii socoteau lucrul greu acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor uşa credinţei.
Această vestire a bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ierusalimului. Şi Sfinţii Apostoli şi bătrânii, sfătuindu-se soborniceşte în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor şi de lucrurile necurate şi întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. La plecare, cei din Ierusalim au trimis în Antiohia, cu Sfinţii Pavel şi Varnava, pe Iuda şi pe Sila. Ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus la Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Sicilia şi în Siria şi, străbătând cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.
De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit să-l lase să se ducă acolo. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Deci, plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învăţând-o credinţa în Hristos şi botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.
Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciune, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat şi făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Ea urma lui Pavel şi ucenicilor lui, strigând: „Aceşti oameni sunt slugile Dumnezeului celui de sus, care ne vestesc calea mântuirii”. Aceasta o făcea în mai multe zile; iar Pavel, supărându-se şi întorcându-se spre dânsa a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Stăpânii ei, văzând că le-au pierit nădejdea câştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi s-au dus la boieri şi la voievozi, zicând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.
Voievozii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dându-le multe bătăi, i-au băgat în temniţă, dar ei rugându-se, pe la miezul nopţii temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Străjerul temniţei, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa, apoi le-a pus masă şi s-au întors iar la temniţă.
A doua zi, voievozii, căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi şi să se ducă unde vor voi. Pavel a zis către dânşii: „Pentru ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam romani şi, punându-ne în temniţă, acum voiesc să ne scoată? Dar nu aşa: Să vină ei singuri să ne scoată!” Trimişii, întorcându-se, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Voievozii s-au temut, aflând că legaţii care i-au bătut sunt romani.
Deci, ducându-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate. Ieşind ei din temniţă s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduise mai înainte şi a mângâiat pe fraţii ce se adunaseră acolo, sărutându-i. Şi s-au dus apoi în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au câştigat prin buna lor vestire. Zavistnicii iudei, adunând pe nişte oameni răuclevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsind pe apostoli, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, pe care-i duseseră la mai mari cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici Cezarului, zicând că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci, Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântul Pavel, pentru că, înştiinţându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburând popoarele şi ridicându-le contra lui Pavel. Deci Sfântul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa pentru mântuirea multora. El a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.
Deci, a şezut în corabie şi a plecat la Atena. Acolo, văzând cetatea plină de idoli, se rupea cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări şi în târguri, asemenea şi cu elinii şi cu filosofii lor. Astfel, el a fost dus de ei la Areopag, un loc care se numea aşa fiindcă se făceau judecăţile cele de moarte la capiştea lui Area. L-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta – precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, muncilor şi morţii, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Sfântul Pavel, luând pricină de la o capişte care avea scrisă deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut până atunci, zicându-le: „Pe care Dumnezeu, neştiindu-l îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta şi eu Îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.
Auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci, Pavel a ieşit din mijlocul lor neosândit ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de câştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos, între care era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dânşii s-au botezat.
Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. La dânsul a venit din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvântului. Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Pavel, deprinzându-se cu meşteşugul lor, lucra împreună cu ei câştigându-şi hrana lui şi a celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în epistola către Tesaloniceni: Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi: Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Iudeii, împotrivindu-se, huleau, iar Pavel şi-a scuturat hainele, zicând către dânşii: Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.
Când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i: Nu te teme, ci propovăduieşte cuvântul Meu, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni învăţând pe elini şi pe iudei Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi, crezând, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând: De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.
După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile şi pe fraţi sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul şi-i urmau lui: Acvila şi Priscila. Deci, a sosit în Efes, unde, propovăduind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingere, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduia şi gonea din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicând: Ne jurăm pe voi cu Iisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns: Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteţi?
Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se contra lor, îi bătea şi-i rănea, încât abia scăpară goi din mâinile îndrăcitului. S-a aflat aceasta în tot Efesul, încât şi în evrei şi în elini a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Mulţi au crezut în El şi chiar vrăjitorii, care erau în cetate, au primit sfânta credinţă. Şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărând preţul lor, au aflat cinci arginţi, adică cincizeci de mii de bani, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel, creştea şi se întărea cuvântul Domnului. Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „Fiind eu în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.
Când s-a ridicat tulburare în Efes, de slujitorii capiştei Artemisei, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frîngă pîine şi s-a făcut către dânşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopţii, arzând multe lumânări în foişorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, şezând la fereastră, se îngreuiase tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la rândul al treilea, şi l-au luat mort.
Pogorându-se Pavel, a căzut peste el şi, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi a adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă şi, sărutând pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoţii bisericeşti, pentru că nu voia să se ducă singur acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.
Venind din Efes duhovniceasca rânduială, apostolul i-a învăţat, zicând: Luaţi aminte de voi şi de turma voastră, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său. Şi le-a poruncit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicând: Eu, cel legat cu Duhul, voi merge în Ierusalim, neştiind de cele ce va fi să mi se întâmple în el. Îmi grăieşte Duhul Sfânt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri. Mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu am sufletul meu necurat. Mă silesc numai să-mi săvârşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei: Eu ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plâns şi, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-au zis că de acum nu vor mai vedea faţa lui. Deci, au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării. Trecând prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lângă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetând pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luând brâul lui, şi-a legat mâinile şi picioarele, zicând: Aşa grăieşte Sfântul Duh, că pe bărbatul a cărui brâu este acesta, aşa îl vor lega iudeii şi-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei: Ce faceţi plângînd şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, dar sunt gata a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Hristos. Iar fraţii au tăcut, zicând: Voia Domnului să fie!
După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofin Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini şi cu dragoste a fost primit Pavel de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri contra lui. Văzând aceia pe Pavel în cetate umblând cu Trofin Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur şi pretutindenea propovăduieşte pe Iisus cel răstignit. Şi întărind pe toţi asupra lui Pavel, doreau să-l prindă. Deci, când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată au pornit clevetire contra lui prin tot poporul şi, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbaţi israiliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. El a băgat până şi elinii în biserică, spurcând acest sfânt loc”. Ei au crezut că şi pe Trofin l-a băgat Pavel în biserică. Deci, s-a pornit toată cetatea contra Sfântului Apostol Pavel şi, prinzându-l, îl trăgeau afară din biserică. Îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.
În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştirii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Acela, luând îndată ostaşi şi sutaşi, au alergat la biserică. Văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga: „să-l ucidă pe Pavel!”
El, neputând să înţeleagă pricina gâlcevii din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în ceata ostăşească. Mulţimea poporului urma ceata ostaşilor, strigând să se ucidă Pavel. Fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel s-a rugat de comandant să-l lase să grăiască către popor ceva. Deci, comandantul i-a dat voie. Pavel, întorcându-se spre popor şi stând pe pietre a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de râvna de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum a strălucit o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţându-l la neamuri!
Poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştirii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade să trăiască!” Strigând acestea, îşi aruncau hainele, făcând praf în văzduh de mânie şi voind să-l ucidă pe Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în ceată, vrând să-l cerceteze cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga contra lui. Şi, întinzând pe Pavel cu funii să-l bată un sutaş, Pavel a zis către el: „Vă este îngăduit să bateţi pe un roman nejudecat?” Apropiindu-se de comandant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis comandantul: „Eu cu mult preţ am câştigat numirea acestei vieţi. Şi îndată l-a scos din lanţuri. A doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor; şi a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu toată bunăştiinţa am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.
Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stătea înaintea lui, să-l bată peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrei să mă judeci după Lege, călcând legea şi poruncind să mă bată fără vină!”
Sfântul Pavel, cunoscând că în soborul acela, o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbaţi, fraţi, eu sunt fariseu, fiu de fariseu şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”. Saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Comandantul ostaşilor, temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în ceată.
Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel şi i-a zis: Îndrăzneşte, Pavele, că precum M-ai mărturisit pe Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să Mă mărturiseşti şi în Roma! Apoi, făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei: să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Ei erau mai mult de patruzeci de bărbaţi. Deci, de acest lucru înştiinţându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea, unde pârau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.
După trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată. Acesta i-a răspuns: „Eu stau aici la judecata Cezarului, de la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce grăiesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că sunt cetăţean roman!”
Atunci ighemonul Festus, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Deci, după câteva zile, împăratul Agripa, venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflînd despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Când Pavel a fost dus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi despre marea sa credinţă. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu şi eu creştin!” Iar Pavel a zis: Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, însă afară de legăturile acestea!
Acestea zicându-le el, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi sculându-se, s-au aplecat unul către altul, zicând: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi numit pe Cezarul. Acum l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alţi ostaşi legaţi unui sutaş, anume Iuliu din oştile sevastieneşti”. Acela, luând pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.
Mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din cauza vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns până la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, văzând de mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Când erau în mijlocul noianului, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari şi era atâta ceaţă, încât paisprezece zile nu s-a văzut ziua cu soarele, nici noaptea cu stelele, neştiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, aşteptând cu toţii moartea, pentru că erau în corabie ca la două sute şaptezeci şi şase de suflete.
Dar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine, ca să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, de vreme ce astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi: Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi câţi sunt cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Atunci Pavel ruga pe toţi ca să primească hrană, zicându-le: Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.
Acestea zicându-le şi luând pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toţi făcându-se cu bună nădejde au început a mânca, primind hrană. După ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoşteau în ce ţară este şi a îndreptat corabia spre mal. Dar fiind aproape de mal, un loc între două maluri, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar parte dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dânşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutaşul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, l-a oprit pe el; iar la ceilalţi le-a poruncit să înoate, care cum vor putea şi sărind în apă să iasă la mal. Ceilalţi care îl priveau, au început şi ei a înota, unii pe scânduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pământ, scăpând din mare.
Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii, fiind barbari, nu le-au făcut lor nici o milă. Deci, aprinzând ei un foc, din cauza ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească, Sfântul Pavel a adunat o mulţime de uscături şi, punându-le pe foc, o viperă ieşind din căldură, s-a agăţat de mâna lui, stând atârnată. Barbarii, dacă au văzut vipera atârnată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânşii: Cu adevărat, ucigaş este acesta, deoarece izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera pe foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Aşteptând ei mult şi nevăzând nici un lucru de acesta, şi-au schimbat socoteala, zicând că acela este de la Dumnezeu.
Deci, mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi câţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului şi punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, toţi neputincioşii din insula aceea, veneau la el şi se tămăduiau. După ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Când fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întâmpinarea lui, până la Forul lui Apius şi până la cele trei Taverne. Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat voievodului. Acela i-a poruncit lui Pavel să petreacă deosebit şi a poruncit unui ostaş să-l păzească. Deci, Pavel a petrecut în Roma doi ani, primind pe toţi care veneau la dânsul şi cărora cu îndrăzneală şi fără temere le propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi îi învăţa cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.
Cele spuse până aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel: În osteneli am fost de multe ori, în bătăi cu asprime, în temniţă peste măsură şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; odată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, stând o zi şi o noapte în adâncul mării. Am fost de multe ori şi în călătorie, căci precum a măsurat lungimea şi lărgimea pământului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa am ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer, pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit; cuvinte negrăite, pe care nu este liber omului a le grăi.
Dar cum s-a săvârşit acest sfânt apostol şi celelalte nevoinţe şi alergări ale sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul istoriei bisericeşti. Acesta zice că, după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat. După aceea el a mai propovăduit acolo cuvântul lui Dumnezeu, cum şi prin alte ţări ale Apusului. Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenindu-se încă câţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, strălucindu-i pe toţi cu lumina credinţei şi întorcându-i la Hristos de la înşelăciunea diavolească. Pe când era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Sfântul Apostol intrând în casa lor, femeia l-a privit în faţă şi a văzut pe fruntea lui scris cu slove de aur aceste cuvinte: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”
Văzând femeia ceea ce nimeni nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfântul Botez. Deci, a primit mai întâi botezul femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi după aceea toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii şi mulţi alţii. Apoi, străbătând el prin toate părţile Apusului, i-a luminat pe toţi cu lumina sfintei credinţe.
Sfântul Apostol Pavel, văzând mai înainte sfârşitul său cel mucenicesc s-a întors în Roma şi a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, acestea: Vremea ducerii mele a sosit şi acum mă jertfesc. Eu m-am nevoit cu bună credinţă, alergarea am săvârşit şi credinţa am păzit; deci, de acum mi se păstrează cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.
Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, cap. 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit pentru Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, ajutând lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie în 29 de zile, zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Pricina pătimirii Apostolului Pavel spun că a fost aceasta: El, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă nu se pare a fi nici o deosebire de aceea, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după cîţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi le-a învăţat a petrece în curăţie. Dar, de vreme ce şi Sfântul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, s-a putut întîmpla că şi Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru la lupta ce s-a dus contra lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale cea dintâi în Roma.
Venind a doua oară în Roma, slujea cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea curată. Prin aceasta a pornit spre mânie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Aceasta deşi nu s-a întâmplat într-un an, însă în aceeaşi zi. Când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge şi lapte. Iar credincioşii, luând Sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.
Astfel s-a sfârşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamurilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul şi marele Apostol Pavel. A doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat până la al treilea cer şi a stat înaintea luminii cele întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfântul marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii sunetului ce prăznuieşte. Ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Icoana Mare din biserică a Sfinților Împărați
Viața Sfinților Împărați Constantin cel Mare și maica sa Elena, cei întocmai cu Apostolii în cinstire
Viaţa Sfântului Marelui Împărat şi întocmai cu Apostolii Constantin
şi a maicii lui, Elena
21 mai
Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci, Consta şi Elena au fost părinţii marelui Constantin. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.
Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpânea părţile acelea.
La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrând împăratul să ştie care dintre bărbaţi sunt buni, desăvârşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credinţă cu mine”.
Împăratul, zicând acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos, adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsându-şi astfel dregătoriile şi rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dânşii: „De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!” Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?”
Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către creştinii cei credincioşi. Aflându-se în Britania şi, căzând în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.
Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind câţiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin, înştiinţându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dânsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămână împărat a tot pământul şi ţinuturilor de sub stăpânirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcându-se foarte aspru şi urât în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.
Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină şi să-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dânsul. Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzând că puterea lui de oaste este puţină şi gândindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, făcându-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.
Văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta o vedeau toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos – şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tâlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!”
Sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi, chemând meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Păgânul Maxentie, înştiinţându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multă îndrăzneală, şi-a scos oastea romană şi a tăbărât împotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi.
După o luptă înverşunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţi ostaşi au fost ucişi în acea luptă. Iar el, fiind urmărit de împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, şi, stricându-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticălosul în râu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi astfel s-a umplut râul de ostaşi şi de cai. După aceasta marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste; iar el a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stâlp înalt de piatră şi a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.
El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era atunci cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta: „Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări”. Înfricoşându-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele şi împrejurul ei aceste cuvinte: „Prin acest semn vei birui”. Astfel, punându-se crucea iarăşi în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi le-a luat cetatea Vizantiei.
Având al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.
Despre botezul Sfântului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a cuprins tot trupul de la cap până la picioare, încât tot trupul lui era o rană. El a adus mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a câştigat la boala sa. Mai în urmă venind la împărat, slujitorii idoleşti de la Capitoliu i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sânge de copii mici şi de nu te vei spăla în acel sânge, fiind cald, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.
Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Adunându-se la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor şi, sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi gătise slujitorii idoleşti scăldătoarea de sânge. Atunci s-au adunat o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgâriau feţele, tânguindu-se şi plângând cu amar. Deci, întrebând împăratul care este pricina plângerii lor, şi aflând că sunt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzând plângerea şi tânguirea cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat! Chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine era ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâţia prunci, care nici un rău nu mi-a făcut, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire şi mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să dea mamelor, sănătoşi pe fiii lor, dându-le în acelaşi timp şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din partea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească. Dumnezeu a trimis la dânsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Împăratul i-a întrebat pe dânşii, cine sunt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dânsul la tine să te povăţuim la calea mântuirii, să-ţi arătăm baia în care vei câştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dânşii de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare, în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul”. Sfinţii Apostoli, zicând acestea, s-au dus de la dânsul.
Împăratul deşteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Şi l-a gonit pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul Silvestru şi aducându-l la împărat, l-a primit cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.
Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?” Silvestru a răspuns: „Împărate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sunt, cei văzuţi de mine!”
Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curăţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără şovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie”. Împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade mai întâi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împărătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, plângând în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa, aruncându-te la pământ; apoi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sunt în temniţe să-i eliberezi şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte-le toate cererile lor drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor”.
Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-şi mâna pe capul lui, s-a rugat şi l-a făcut pe el unul dintre cei chemaţi la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.
Sosind a şaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat şi, învăţându-l multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Când a intrat împăratul în scăldătoarea Sfântului Botez şi, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simţit o mână de sus, întinzându-se şi atingându-se de mine”.
După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mântuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără întârziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.
Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte; deci, precum voieşte cineva să creadă cu libertate, aşa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!”
De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsă pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi se întorceau de la închisori; iar cei ce se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea şi tirania.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povesteşte – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înştiinţare, s-a oprit să zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voinţei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredinţând-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.
În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfânta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.
Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.
Fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, făcându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţându-l din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărâme capiştea idolească, iar zidul şi pietrele să le risipească.
Fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul şi locul Căpăţânii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a arătat poporului cinstita Cruce; iar toţi strigau: „Doamne, miluieşte!” De atunci s-a început a se prăznui Înălţarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea şi sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda şi împreună cu el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. El s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfârşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.
Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici, înfrumuseţându-le cu toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfânta Elena, vieţuind ca zece ani şi ceva, a plecat la război împotriva perşilor. Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscând că i s-a apropiat sfârşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfârşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Viaţa Sfinţilor, Drepţilor şi Dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana
9 septembrie
Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.
Deci, s-a măritat cea dintâi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pământul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblând în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.
Din aceasta este cunoscută viaţa lor cea sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfântă decât toţi sfinţii şi decât heruvimii mai cinstită, care mai mult decât toţi a plăcut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pământ, între oameni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decât aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decât a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se întrupeze din Preasfânta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pânzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrânate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin Sfântul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorât, roşu şi din vison, întrucât cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dânşii” (Apoc. 21, 3).
Deci, materialul mohorât si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrânare s-a născut.
Dumnezeiasca voinţă, mai întâi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi străini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sârguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrânaţi, fiind ei la bătrâneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavând fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfântului Patriarh Avraam şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrâneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decât Avraam este aici, că pe cât este mai mare Fecioara Maria decât Isaac, pe atât mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decât a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns până ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mâhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţuitoare spre câştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.
Când se mâhneau ei mult şi se tânguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusalimului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau darurile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat când le-a adus, ocărându-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavând dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducând darurile sale cu ceilalţi oameni, a ocărât pe Ioachim, zicându-i: „De ce apuci înaintea mea, aducând darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”
Acestea auzindu-le Ioachim s-a mâhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plângere şi bucuria praznicului aceluia în tânguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mâhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, aducându-şi aminte de Sfântul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrânise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvântare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrâneţe, precum oarecând lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrând să guste pâine. „Nu voi da, zicea, gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile mele să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, până ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.
Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezând şi înştiinţându-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărându-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mâhnire, lăsând-o pe ea, s-a dus în pustie, plângea cu nemângâiate lacrimi. „Acum, zicea, sunt mai ticăloasă decât toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întâi voi plânge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tânguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mângâia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dânsa?!
Odată, tânguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezând sub un copac de dafin, a suspinat din adâncul inimii. Şi ridicându-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre având pui mici. Şi de acolo, luând pricină de mai mare durere a inimii, a început a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sunt mai păcătoasă între fiicele lui Israel! Eu singură decât toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pântecelui pe mâinile lor, toate de fiii lor se mângâie, iar eu singură sunt străină de acea mângâiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sunt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pământului, pentru că acelea sunt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pământului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducând, Te binecuvântează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sunt singură şi fără de fii pe pământ. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oarecând, la bătrâneţele cele prea adânci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pântecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimii mele şi să deschizi jghiaburile pântecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi roditoare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvântând, cântând, şi cu un gând slăvind milostivirea Ta”.
Unele ca acestea cu plângere şi cu tânguire grăindu-le, iată îngerul Domnului i s-a arătat ei, zicându-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.
Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudând nu-mele Lui cel sfânt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplându-se de negrăită bucurie, Sfânta Ana a alergat la Ierusalim cu sârguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.
În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicându-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pământ la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurându-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugându-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunându-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dânşii o milă ca aceea, Căruia, închinându-I-se în sfânta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfânta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi binecuvântată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mântuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.
Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvântat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvântarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudând pe Dumnezeu.
Apoi, crescând Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mântuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cinstind-o ca pe o stăpână a lor, pentru că-şi aduceau aminte de îngereştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dânsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele cerului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încât erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.
Apoi, când era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecând-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecând câţiva ani, Sfântul Ioachim a trecut din aceste de aici, având vârsta de optzeci de ani, iar Sfânta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfântă, rugându-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecând în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, având şaptezeci şi nouă de ani.
Deci, o, cât de binecuvântaţi sunteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvântată fiică a voastră! Încă îndoit sunteţi binecuvântaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvântat toate neamurile şi toate seminţiile pământului. Cu drept cuvânt v-au numit pe voi Sfânta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfântă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească înainte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.
Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Mathan a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfântul Epifanie, în cuvântul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfântul Ioan Damaschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămânţa lui Solomon, iar Ili era din sămânţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dânsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavând fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămânţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amândorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfântul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfântul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămânţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgându-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfânta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”
De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naşterii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfântul Mucenic Ipolit, pe care Nichifor Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Mathan preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.
Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.
Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezământul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfântul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfânta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcând porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfântul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintâi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.
Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.
Sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana
Icoana de pe catapeteasmă a Drepţilor, Dumnezeiştilor Părinţi Ioachim şi Ana
Drepţii Ioachim şi Ana au fost părinţii Maicii Domnului şi strămoşii Domnului Hristos. Este drept, că în Sfânta Scriptură nu găsim nimic despre ei, dar tradiţia creştină a descoperit multe ştiri adevărate, în scrierile necanonice, ce înfloreau la începutul creştinătăţii, în jurul Bisericii.
Din tradiţiile sfinte cu privire la părinţii Maicii Domnului aflăm că aceştia erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi că bogaţi fiind ei, la toată sărbătoarea luau două părţi din averea lor, o parte o dădeau săracilor, iar pe cealaltă o dădeau lui Dumnezeu, adică Bisericii.
Dar însoţirea acestor Sfinţi s-a ţinut multă vreme, prin dumnezeiasca voinţă, întru nerodire de prunci, ca să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu. Că a naşte pântecele cel neroditor şi sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecură ei întru însoţire, neavând fii, cincizeci de ani şi încă nu deznădăjduiau, aducându-şi aminte de Sfântul patriarh Avraam şi soţia lui, cinstita Sara, care, la bătrâneţe, a născut fiu pe Isaac, după făgăduinţa. Dar, la aceasta vrednicie nu au ajuns, până ce nu au rugat pe Dumnezeu, în amărăciunea sufletului lor, cu mult post şi rugăciune.
Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a voit să-i primească darurile, ocărându-l pentru nerodire, asemenea şi un evreu a ocărât pe Ioachim, zicându-i: „De ce apuci înaintea mea, au nu ştii că nevrednic eşti să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”.
Şi a plecat Ioachim foarte întristat şi ruşinat şi defăimat de la praznicul acela, şi, de mâhnire, nu s-a întors la casa lui, ci s-a dus în pustie şi s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile şi striga către Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea lui rod pântecelui. Asemenea şi Ana, în casa şi în gradina sa, se ruga lui Dumnezeu. I-a auzit Domnul şi l-a trimis pe îngerul Său, binevestindu-le lor naşterea Maicii Domnului, care a şi fost, spre mântuirea a tot neamul omenesc.